Bohemian Rhapsody, sau cum să te întorci în timp și să te duci la un concert Queen

Bohemian Rhapsody, sau cum să te întorci în timp și să te duci la un concert Queen

Am fost aseară la Bohemian Rhapsody, un pas cumva firesc pentru cineva născut și crescut cu rock toată viața lui. Îmi amintesc de duminicile în familie (fără Mihaela Rădulescu, firește) pe care le petreceam ascultând cu ai mei discuri la pick-up. Îmi amintesc de după-amiezi de duminică în care soarele cădea blând în sufrageria apartamentului nostru, soare pe care eu îl vedeam prin reflexia geamului mat-portocaliu al ușii camere, ușă dincolo de care nu aveam voie să trec pentru că tata înregistra rock pe casete de la radio.

-Tatăăăăă, voiam să-ți zic căăăă…

-Șșșșșșșt, lasă-mă să mă concetrez!

Viorele-Vioreleeeeee! Și aceasta a fost, stimați ascultători, celebra melodie a celor de la Queen… bla bla bla, continua DJ-ul.

-La naiba, Iulia, uite de asta nu te las să intri în sufragerie! Iar am prins pe casetă vocea ăstuia!

Aseară, la Bohemian Rhapsody îmi aminteam de tata și de casetele lui. Acum sufrageria aia e locuită de altcineva, combina muzicală cu dublu casetofon și luminițe în boxe zace prăfuită pe la bunica, prin camera unde stau depozitate toate amintirile copilăriei mele, cele de care nu am loc în casă acum. Nici măcar tata nu mai e.

Despre asta a fost vorba aseară, când jumătatea de sală prezentă la filmul de la 20,30 se smiorcăia necontenit, alternând cu râsete înfundate, toți călătorind cu aceeași mașină a timpului, însă fiecare având o destinație diferită în propriul trecut. Toți încercând să pară sobri, duri, rușinați, parcă, de propriile emoții și trăiri, acestea exteriorizându-se înfundat și timid. Mai rău a fost când s-a deschis lumina, la sfârșitul filmului, moment în care nimeni n-a avut ce să facă în legătură cu ochii înlăcrimați și nasurile roșii, semănând toți cu niște căprioare surprinse de farurile mașinilor, noaptea. Eu am invocat o răceală puternică „ahem-ahem”. Probabil că și ceilalți.

Despre film? Mergeți ca să-l vedeți și dați doi lei pe ceea ce zic criticii. Mama mea are o vorbă, și-anume că oricine n-a reușit să fie destul de bun în arta respectivă încât să devină un artist renumit, s-a făcut critic. Faceți-vă părerea voastră despre film! Nici măcar pe mine să nu mă credeți atunci când vă zic că-i bun, pentru că, până la urmă, eu pot fi subiectivă. Și sunt!

Și da, Rami Malek e Freddie Mercury! Nu știu cum face, ce face, dar reușește cu vârf și-ndesat să se transforme din el în altcineva. A Kind Of Magic, fără dar și poate.

Mă doare-n cot că au existat trupe înaintea lor care au făcut, poate, același lucru pe care l-au făcut ei, cei de la Queen. Mă doare-n cot și de faptul că la un moment dat s-au îndepărtat de rock. Pentru mine și, poate, pentru toți ceilalți care au venit la film aseară și-n toate celelalte seri când Bohemian Rhapsody a rulat pe la cinema-uri, înseamnă una dintre pârghiile cu care te-agăți de propriul trecut, retrăindu-l.

Și știți ce? Pentru prima oară în viața mea s-a întâmplat să n-aud într-o sală de cinema chicoteli, mârâieli, pârțâieli, telefoane, „alo da-uri” și alte nesimțiri. Și nici hârtii pe jos n-am văzut la plecare!

 

Comentează cu Facebook-ul tău:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *